2:34

Ciudata aliteratie de cifre, nu?

Asta e ora de acum. Uite, ca sa ma pun si eu in trend cu lumea, ca parca prea ma zgarie curentii pe coaste, o mai las balta cu filozofatul, si ma dau pe probleme mai cotidiene. Vin dupa o serie de .. 10 meciuri de StarCraft? 11? Totusi, 11 par a fi. Meciuri in care au perindat prin fata mea vreo 2 suedezi, un peruan, cine stie ce alte natii ale lumii, si doi coreeni, din care unu o fost singuru din seara asta care o reusit sa ma sfecleasca. Enervandu-ma, evident, eu smecheru’ de roman fara pic de viitor sau skill grozav, ies, si ma gandesc ce sa fac, si ajung pe blog. Si ma gandesc ca is atatia oameni pe lumea asta care vor sa-si traiasca viata din Gaming. Sa joace pentru bani. M’am gandit o secunda ce fain ar fi sa ma bag si eu, si, dupa ce m’am gandit, m’o lovit in cap ca mai bine nu. Da’ totusi, in secunda aia, m’o lovit puternic o idee.

De ce priveste lumea gamerii profesionisti asa neserios?

Zice lumea ca’i usor sa joci la nivel profesionist? Uite, nush la alte jocuri, gen Dota, Counter-Strike, si alte chestii de circulatie internationala, da’ stiu la StarCraft. Pt fiecare gen de joc exista o groaza de situatii diferite, jucatorii profesionisti fac peste 300 de actiuni pe minut ( Ca sa va scutesc de mate, aia e peste 5 pe secunda). Nici cand scrii pe mess ca un idiot nu faci peste 5 actiuni pe secunda. Transpira oamenii aia ca dracu, invata carti intregi de strategie, li se preda Arta Razboiului de Sun Tzu, si lumea zice ca e usor sa fi gamer. Ba, la viata mea, am facut fotbal, am dat bacu’ din sport, am invatat la scoala, am facut multe alte chestii “grele”, da inca n’am transpirat asa rau ca dupa 3 ore de jucat incontinuu. Si profesionistii joaca 10. Zi de zi. 6 zile pe saptamana. Pana le crapa degetele. Aia daca isi rup o unghie e tragedie nationala si zi de doliu.

Aiurez, stiu, dar e si asta o meserie ca oricare alta. Ganditi-va ca un copil se poate apuca la 11 ani de joace, sau de pescuit. Daca pescuieste 10 ani, si se face pescar, nimeni nu’l dispretuieste. Daca se joaca 10 ani, de ce l’ar dispretui cineva? E bun frate? Lasa’l in pana lui sa faca ce are chef cu viata lui. Prejudecati, grr!

3 august.

Ba, sti, eu azi imbatranesc.

Cacat. Sti de ce cacat? pentru ca .. ia uite ce fac eu seara. Scriu pe blog. Sa vedem anu’ care a trecut, vrei? O trecut un bac, o admitere, o groaza de cacat si o groaza de amintiri, cafele baute la 4 dimineatza, sau la 10 dimineatza, in compania acelorasi si acelorasi oameni, ca celorlalti, si baieti si fete, le lipseste exact acelasi lucru : coaiele.

Anu trecut aveam 18 ani, eram mandru cu prietena de brat, ferm convins ca n’o sa’mi trebuiasca alta niciodata. Si, ca sa vezi, am avut opshpe’ ani pana amu’ vreo 2 luni, cand am fost sigur ca o sa’mi trebuiasca si altele. Ca asa is femeile, aparent. Nu o sa ma apuc sa discut despre asta. Da’ cand se aduna atatea pe cap…Roxa, emoiala de sfarsit de liceu, emoiala din familie, emoieli peste emoieli, ajung si eu, pt prima data in viata, la o concluzie desteapta. Ba, e cazu’ sa misc ceva. Ai mei nu prea ma ajuta, si e cazu’ sa incep sa fac ceva cu viata mea cam de unu’ singur. Sau, macar cu oamenii care mi’s aproape.

Si, apropo de acesti oameni, vreau sa multumesc pe aceasta cale orala scrisa pe un blog tampit tuturor oamenilor care si’au stricat 2 secunde din viata sa-mi ureze sa traiesc mult si bine. Voi astia sunteti oamenii alaturi de care trebe traita viata asta, buna, rea, amara, cum dracu’ o fi. De la fratele meu, cu care am petrecut 10 ani de viata, pana la omul care l’am cunoscut acum o saptamana, va multumesc la toti. Acum, imi urez si eu sa traiesc, ca sa pot scrie ceva mai destept data viitoare.

Dumnezeu in barca.

Vaslind, suntem niste mici dumnezei.

Facem mici curenti pe apa

Mici unde seisemice, cutremurand cu note musicale

Folosind un vals ca si décor,

Fredonand incet un cantecel de dor

Facem ca apa sa se miste, plutind pe deasupra

Altei ape, altei ape, altei ape,

Schimba in adancime, un vals vertical

O tulpina a lacului, folosind ca seva

Nimic altceva decat pe do, re

Si celelalte unde

Vesnic miscatoare, fara forma, fara loc, fara timp

Si scop.

Ca orice dumnezei

Unicul nostrum scop e sa admiram

Sa creem, apoi sa privim crescand valsul,

Sa privim cum tulpina face muguri, pui si coconi,

Cum micul nostrum cantec e cantat de o ochestra

Cum o fanfara neagra ne cinsteste, duminica de duminica

Pentru ca am lasat’o sa ne cante creatia.

Noi, micii dumnezei, am faurit o lume

In care valsul este rege, iar notele, valetii.

Pe noi, fauritorii de valsuri

Cine ne’a faurit?

Cum suna cantecul nostru?

Story of the Month : July

M’am gandit, odata cu revenirea mea scriitoriceasca, de ce sa nu incep un ciclu cu povestea fiecarei luni? Si, cum iulie abia a inceput, incep cu iulie, asa cum e el acum. Ca iulie e un el, bata’l vina si soarele. Gata.

Povestea din iulie e despre un baiat. Adica, nu, nu despre un baiat. Despre o lume. Un personaj obscur si principal mergand pe o strada, si belind ochii la ce se vede in jur? Si ce se vede? Curti, copaci, praful de pe strada, totul de un anumit miros, un anumit … ceva, asa-i?  De cand iti stii viata ta, asa cum e, parca s’a bazat totul din jur, perceptia ta, culorile care le vezi, pe acea pereche de ochelari de viata, care sa-ti permita sa vezi exact mirosul si exact gustul acela din jur? Vorbesc tampit si obscur.

E vorba cum se poate arunca la gunoi o pereche de ochelari intr-o saptamana, cand tu te gandeai ca-ti vor dura o viata. Metaforic vorbind, evident. Evidenta evidenta a trecutului unui blog care s-a comportat ca lentilele acestor ochelari, focalizand lumina soarelui si dandu-i o culoare aparte, pentru acel mic personaj care privea lumea prin ei. Si, deodata, autorul acestui post decide sa ia o pauza scurta sa-si priveasca minunata creatie, ochelarii acestia perfecti ciopliti din cea mai pura … cincime de ghetar. Metaforic, din nou.

Hai sa privim poeziile, articolele, si juramintele eterne. Hai sa vedem exact cat de eterne au ramas. Eternitatea e exact atat cat doreste cel care conduce jocul, si, din pacate pentru unii, si fericire pentru ea, jocul s’a terminat aici. Fiecare pe drumul lui obscur in viata, incercand sa fie ceva ce pana acum nu se gandea ca va trebui sa fie. In loc de minunatie, trebuie sa luam la rand detaliile mici si gri ale vietii. O data, acum o luna, doua, sase, orice “n” vreti voi intre azi si un an si .. ceva luni, alte lucruri au contat. Nu bacul, facultatea, sau alte chestii “importante” si “palpabile” de viata erau pe primul plan. Era un vis, unul frumos, care a fost totul pentru domnul nostru autor pana cand n’a mai fost. Din cauze multiple, nici macar o consolare stupida nu are.

Cert e ca de acum incolo se va schimba totul. De la cum respir, pana la despre ce scriu aici. S’a terminat cu roz si soare, cu vise de vara, cu toate poemele de dragoste implinita si vise curse din taine de roua.  Gata cu rime frumoase la “copii”, “vise”, si alte lucruri de genul. Gata cu credinta ca un “Da” in fata unui om spus in  genunchi poate schimba o viata. Gata cu Vlaad.

Bine ati venit in noua mea lume.

De luna viitoare voi fi mai creativ, promit.

Breathe.

            Um, back. 

           Autorul acestui post mai are fix o luna pana la bac, deci nu prea mai scrie, face poze, se joaca, sau face nimic inafara de mate, fizica si romana. Dar are timp sa mai asculte muzica care tinde s-o dea mai departe, multumita cui? Roxeei.

 

           Muzica :

 

 

 

Noi

El ar trebui sa fie ..

Luke Oliver Roberts. 2 ore de dupamiaza cautand cu google dupa un om despre care nu stiam nimic ieri. Stiu despre el ca e englez, adica, britanic, are aproximativ 30-35 de ani, scrie o carte, locuieste in Berlin si lucreaza la un post de radio in timpul liber. Ore de google-it n-au dat roade, asa ca trebuie sa ma duc la Anna spunandu-i ca n-am reusit sa-i gasesc iubirea din liceu. Ea este casatorita, are 31 de ani, si este profesoara de engleza, dar mult mai mult decat atat. S-a dovedit a fi prietenul care stie oricand sa puna o vorba buna, sa dea un sfat, si cu care poti rade ore intregi. Desi este profesoara, si m-a ajutat pentru examenul CAE ( Unde am luat A, multumesc tuturor celor care au avut emotii ), m-a invatat mai multe despre viata decat am putut spera vreodata. Langa asa o persoana, nu poti sa nu razi si sa nu uiti de problemele tale. Multumesc pentru cateva ore departe de lumea reala, Teacher.

Revenind la cautare, Luke Oliver Roberts este iubirea Annei din liceu. Cu care ar mai vrea sa vorbeasca, dar pe care nu l-a mai vazut de atunci, pentru ca relatia lor s-a terminat cu aruncari de cuvinte multe prea grele, schimbat adrese de email si numere de telefon. Acum, dupa 14 ani, ar mai vrea sa vorbeasca unul cu celalalt, dar nu se mai pot gasi. A se tine minte acest lucru. Niciodata nu spune niciodata.

Viata mea? Ultima luna inainte de bac a unui om care a incercat sa fenteze cat mai mult scoala in 4 ani de liceu, si deodata se trezeste ca nu stie nici pe departe cat ar avea nevoie. Dar deh, mai e o luna. Am timp. Mint, n’am timp. Dar ce conteaza? Vine inevitabil raza de soare, care ma va face sa invat 4 ani de materie in 4 zile de viata.

Noua si vechea mea obsesie:

Desene.

Intr-o seara de vara, familia unei scrumiere
Sotia si viata sa
Priveau pe geam cu ploaia desena note muzicale
Usoare, zambitoare, neclintite, gadiland matasea geamului
Nemiscat.
Formand simfonii minunate, creatii ale unui autor
La primele raze de soare
Uitat.

Cum ploaia deseneaza cu o mana nesigura
Si ei au devenit, alaturi, desenatori.
Tinandu-se de mana, desenau in creta folosind fiori.
Desenau sticle cu aripi, tigari pline de frunze
Lacrimi in plicuri, stoluri de timbre cu mii de clasoare
Alergand pe urmele lor.
Sub acelasi soare.
Niciodata
Uitat.

Cele doua maini impreunate devin
Semnele operelor trasate pe viu.
Pictand tablouri de orase, desenand camere pline cu vederi
Schitand cu o simpla miscare a mainii
Nesfarsite lanuri aurii de fericiri in forma de lalea.
Caci stelele le sunt calimari de cerneala alba
Folosita repetat pentru a scrie pe pagini de lumina
Ca nimeni sa nu vada opera lor.

Arta se naste din sentiment, alaturat
Unei perechi de maini si unui sarut
Infierbantat.

I see.

Cafea rece in dimineata urata. Afara e soare, pasarile canta, autobuzul crapa asfaltul din fata casei mele si cutremura tot din jur. Shuffle-ul merge, ca intotdeauna cand e prea liniste. Apoi, incepe turul zilnic : dev-triburi-blog-mail-icc-teamliquid-gg.net-mess-dev si de la capat, pana se intampla ceva care poate rupe sirul. Si, cum deobicei nu se intampla nimic, rezultatul e ca stau ore intregi facand perfect nimic. Dar exista atatea feluri de nimic! Nimic bun, nimic rau, nimic plictisitor, nimic ce merita facut, nimic ce nu merita facut..al meu e un nimic care nu merita facut, un nimic rau, dar care genereaza articole ca asta.

Asa ca hai sa ii multumim Roxei pentru fondul sonor al zilei, ca ea mi-a spus de Zgarie Nori.

De ce nu pot sa fie nori azi afara, sa am ce Zgaria? Nu e corect ca vremea sa nu fie in concordanta directa cu ceea ce simti. Daca ar ploua, as putea iesi afara. Asa trebuie sa stau in casa. Stiati ca oamenii au jaluzele? Fac exact acelasi lucru. Le lasi jos cand vrei sa fie peste tot intuneric, si apoi aprinzi un bec mic, doar cand ai nevoie de putina lumina. Trec zile, si ridici jaluzelele atat de sus incat patrunde tot soarele prin ele. Si se mai si blocheaza ( Asa ca ale mele. ), si nu mai poti sa le dai jos, si raman tot asa pana apare un vecin binevoitor sa dea cu dalta in ele.  Si stiti ce? Sunt mana in mana cu playerul de muzica, care imi furnizeaza doar piese de deschis jaluzelele care nu le pot clinti. Blestemat shuffle.

Azi, marti, 5 mai 2009, imi tin jaluzelele intredeschise, ca sa vad ce se intampla afara. Nu le inchid, nu le deschid, le las asa…si inca un lucru!. La origine, “La multi ani” e o urare. Se spune atunci cand ii doresti cuiva, sau unui eveniment, sa traiasca cat mai multi ani.

La multi ani, Roxa.

5 mai 2009.

Prostii le-au poreclit copilarii, ce daca,

Tu sa iubesti orbeste ca ce sadesti in crestet creste pe tapetul cu nuante purpurii

Te-ai trezit ca-n loc de asternut ai sac de dormit din rai cazut

Altii au drept culcus sertar pentru papusi de lut Ca se la faci in ciuda lor invelestete in nori

Ei n-au decat sa se-nveleasca-n sfori

Si daca orasu tau de carne are porti, de ce n-ai hoinari in nopti, ca sa te-ntorci a doua zi

C-un evantai din flori de colt..

Placerea e sa scrii la tastatura cu o mana plina de sange. Multumesc dulap, tata si bunic pentru aceast ultim privilegiu. Sper sa ma gasiti, odata. N’o sa va ajut, va promit. Nu e vina nimanui. E doar vina mea. Eu v’am indepartat, eu va fac sa va certati. Eu sunt singur acum, ca eu am indepartat’o si pe ea. Multumesc ca’mi deschideti ochii spre viata pe care se pare ca sunt obligat s’o duc. Nu cer ajutorul nimanui. Telefoanele le am deschise.

Draga mea, sper sa fi bine cand citesti asta, cand te decizi sa mai intrii pe net. O sa fiu bine, va fi bine, oricum va fi bine, ca trebuie sa vina un sfarsit odata si odata, la orice. Cand va fi bine, atunci va fi sfarsitul. Siri se desparte acum de Ioana, cam .. peste 45 de miunte. Tu stai acasa, ranita din cauza naivitatii tale si a unul om care in ochii mei nu merita doi bani, dar de la care totusi am invatat ceva. Sper sa ma ierti ca n’am stat acasa. Sper sa ma ierti ca n’am fost nici un sfert din omul care ai vrea tu sa fiu. Care ai avea nevoie sa fiu .. As fi vrut sa nu se intample nimic din toate astea. As fi vrut multe, dar se pare ca timpul care mi’a ramas e scurt. Indiferent ce se va intampla, sa sti, cand citesti asta, ca eu te iubesc. Si ca ma duc intr’un loc in care pot sa visez o continuare in care nu stiu daca mai crezi. Ma duc undeva unde sa pot sa cred din toata inima ca am o viata pe care o vreau, alaturi de cine vreau. Sa sti ca ma gasesti. Tu, oricand, ma poti gasi. Dar in aceasta casa nu pot sta acum. Iti multumesc, tie, ca nu m’ai ranit decat atat cat a fost nevoie. Iti multumesc ca ai fost sincera, si iti multumesc ca ma poti iubi. Multumesc lumii care a facut ceva pentru ziua de azi. Multumesc Cerului, ca stiu ca are o legatura cu asta. Stiu ca esti acolo, si te uiti la ce scriu. Ai avut dreptate. Imi pare rau ca trebuie sa parasesc.

Miez.

De noapte. Departe de casa, intr-un pat strain, la un calculator strain, incercand sa nu ma las surprins de nimic din jur. Lipsa unei paturi pe patul strain contribuie cu putin la o noapte rece.

E anormal sa simti nevoia de a comunica la 12:33 noaptea, cand lumea doarme. Atunci iti dai seama cu adevarat de dimensiunile unei singuratati nocturne. Dar un sforait curat iti aduce aminte ca nu esti singur. Ca maine incep grijile unei alte zile obisnuite. Alt trezit. Alt joc zilnic care trebuie jucat ca sa treci ziua.

Refuz sa joc. Noapte buna.